ca de ziua lui Valentin, v-am pregătit versuri...
     media: 0.00 din 0 voturi

14.02.07
01:04
I.

Ajunge-mi limpedele ceas,
Din ce va fi ce-a mai rămas
Mustind a suflete cu glas,
Să mor...

Şi-n palme sepultura ta
S-o mistuiesc cu gură rea,
Livadă de rărunchi şi grea
Să mor...

Am plumb de inimi şi de seară
Şi plumbul meu ştie să doară,
Să mugă şi să plângă ceară...
Mor...

Am plumb de inimi şi de seară
Şi-n palme sepultura ta,
Ajunge-mi limpedele ceas
Să mor...


II.

Căzându-mă-n lume şi-n vina
Ce beată-mi ucide şi stele şi lacrămi,
Strâmt plânge azi raiul asupră-mi
Şi-n fiece zori îmi răpune lumina.

III.

plouă doamne oase
plouă zori
plouă oameni cu case bulbucate

suflă omule minte
suflă zbor
suflă muguri în clopote

crapă femeie scrum
crapă văzduh
crapă vrere în zări dese

plouă merinde în tufe potrivite
plouă copii ce-am rostit
plouă suflă crapă somn


IV.

corabie

pe luciul gândurilor copt
ademenindu-şi ocrul sfântul
amurg de glas din şapte opt
de mi-l adulmece pământul

sătul şi uns din cap în dor
asmute-s-ar în mâini copile
şi-n colţi albit un neam de zbor
acrit nebun zălud cu zile

nimicuri umblete cărând
sudori înfaşă din morminte
pe unde câte ce pe când
sărută pute ştie minte


V.

nebună

nebunii spulberă păcate
adulmecând cununi de vreri
să-mi vântur limbile lăsate
şi să mă-ntorn arzând dureri

nebunii leapădă copite
plângându-mi ploile pe drum
să-ţi cânţi morminte nedospite
şi nopţi cuminţi uscate-n scrum

nebunii mistuiţi pe ruguri
îşi umplu pântecele-n foc
să-mplânte mâine după pluguri
nebuni ca noi din loc în loc


'Lectorul Gheorghe Stefanov de la Filosofie, în pielea goală'
     media: 4.83 din 6 voturi

07.02.07
18:12
Acest titlu de mare inspiraţie apare în Gândul de alaltăieri. Pe prima pagină. Curioasă, intru pe firul indicat în articol (după ce mă revoltasem deja cumplit datorită limbajului absolut tendenţios pe care doamna Melania Vergu, autoarea articolului, îl folosea gratuit şi, zic eu, nefondat) şi dau, într-un final, de blogul domnului lector. Inutil să mai spun că blogul este foarte plăcut mie, inutil să mai spun că, citind CV-ul domnului Stefanov, am constatat că poate e tocmai genul de de filosof neo-hipiot, care predă Wittgenstein for-a-living, genul de om cu care ai putea sta luni întregi de vorbă şi încă ai mai avea ceva de învăţat.

Unde e miza? Unde e amuzamentul? Vai, vai... Un OM îşi pune poze nud pe un blog... Dar vai...
Unde e miza? Nu mai facuse Băsescu nimic suculent ziaristiceşte? Era CTPul plecat la ski, vorba unui personaj care comenta la articolul din Gândul? Cine ar putea fi afectat de blogul Gramo? Vreodata?

Omul îşi petrece verile pe plaja de nudişti. Şi pune, în consecinţă, poze cu el, soţia şi cine mai vrea pe jurnalul lui. E jurnalul unui om, nicidecum pagină oficială a unui cadru didactic. Să fie aceasta singura hibă, singura pată neagră pe obrazul Universităţii Bucureşti?

Câte articole din primele pagini ale cotidianelor au tratat problema monştrilor sacri din fruntea catedrelor Universităţii, acei dinozauri care produc roboţei pe bandă rulantă şi care nu mai au nici o legătură directă cu viaţa reală? În câte locuri aţi citit câte ceva despre nenorociţii care îţi cer sex oral pentru o notă mai mare? De ce nu s-a revoltat nimeni când câte un lector a cerut taxe fixe pentru ceea ce singur şi-a dorit să facă?

Nu m-a obligat nimeni să intru pe blogul lui Gramo. Dar sunt obligată să înghit privirile şi insinuările libidinoase ale altor profesori.... Pot să trec anul şi fără să intru pe blogul lui Gramo, dacă asta mă revoltă. Dar nu pot să trec anul dacă îi explic altuia că privirile şi limbajul lui îmi lezează demnitatea sau, mai bine, dacă refuz să mai stau vreodată în faţa unui astfel de profesor.

Sunt şi colegi de-ai mei care îmi citesc blogul. Îi rog pe ei să completeze dacă eu am omis să înjur sârguincios sistemul ăsta valoric de căcat în care sunt, recunosc, obligată să trăiesc.


25 de cuvinte
     media: 5.00 din 1 vot

06.02.07
11:40

Site-ul "I Love Books" (care a murit anul trecut, aşa că îl mai puteţi găsi doar la http://ilx.wh3rd.net/thread.php?msgid=4328588) a declanşat în 2004 o mică furtună în presă, printr-un fel de concurs ad-hoc destinat vizitatorilor. Jocul are o singura regulă: se ia o carte - oricare - şi se cere să se rezume în cel mult 25 de cuvinte. Până acum sunt listate aproape 400 de cărţi, iar rezumatele variază în ton, de la "haios" la "devastator".
Iată câteva dintre ele:

"Trei surori" de Anton Pavlovici Cehov: "Trei surori din Rusia se hotărăsc să plece la Moscova. Nu se duc."


"Biblia": "Capitol introductiv bun. Personajul principal intră în scenă pe la jumătate, dar moare devreme. Nişte porunci de bun-simţ (puţin învechite, totuşi). Sfârşit cutremurător."


Cartea Apocalipsei (Evanghelia dupa Ioan): "Sfârşit"


"Mândrie şi prejudecată" de Jane Austen: "O femeie cu principii înalte, care nu e aşa de superficială ca să cedeze banilor şi farmecului fizic, îl alege tot pe tipul mişto şi sexos."


"În căutarea timpului pierdut" de Marcel Proust: "Tipul se trezeşte, mănîncă o prăjitură, se gândeşte la fel de fel de chestii şi se face scriitor."


"Ulise" de James Joyce: "Leopold Bloom se plimbă, bea, pălăvrăgeşte, se ceartă, citeşte, cască gura şi se întâlneşte cu tolomacul de Stephen Dedalus pe şaişpe iunie 'nouă sute patru."


"Marele Gatsby" de F. Scott Fitzgerald: "Aceasta este o poveste despre efectele banilor. Nu sunt bune."


"Odiseea": "Un tip se chinuieşte 10 ani să se întoarcă de la un război dus pentru o gagică, la nevastă-sa. Aceasta e neobişnuit de înţelegătoare."


"Infernul" de Dante: "Coborâm. Parter - pagini, filozofi, oameni fără noroc. Subsol - nişte declasaţi. Sub-subsol - nişte ticăloşi ordinari. Sub-sub-subsol - nişte ticăloşi de cea mai joasă speţă. Ultimul nivel -
toată lumea jos! Liftul de acolo urcă."


"Aşteptându-l pe Godot" de Samuel Beckett: "Nu se întâmplă nimic. Chiar de două ori."

"Pendulul lui Foucault" de Umberto Eco , "Trei tipi mor, încercând să demonstreze că teoria conspiraţiei e noul opiu pentru mase. Hai să dăm vina pe Templieri. "

"1984" de George Orwell - "2004"

Toată literatura realist-socialistă sovietică: "Un băiat întâlneşte un tractor. Băiatul şi tractorul se îndrăgostesc. Băiatul şi tractorul trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi."



legenda UE
     media: 3.00 din 2 voturi

04.02.07
13:32

LEGENDA U.E.

(din ciclul "Noi basme şi legende româneşti)

A fost odată un ţăran sărac şi cinstit, român. (El putea fi, deopotrivă, bulgar, bosniac, albanez, slovac sau ucrainian, importante fiind, în acest caz, sărăcia şi cinstea. De altfel, în variante, legenda circulă şi în folclorul nou al amintitelor popoare).

În satul său natal se zvonise că, undeva departe, peste nouă mări şi nouă ţări, s-ar fi aflat o baroneasă înstarită, cu dărnicie fără seamăn, pe care ar fi chemat-o Uniunea Europeană. Si zvonul nu era numai zvon, căci văzuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, fălindu-se cu darurile acesteia. Într-o bună zi şi-a luat toiagul şi a purces la drum. A bătut la poarta palatului şi i s-a deschis.
Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit să şadă şi l-a îmbiat cu Coca-Cola şi gumă de mestecat. Ţăranul a gustat cu măsură din bucate şi, nerăbdător, şi-a spus păsul: "Mărită Doamnă Uniune, am auzit că faci daruri celor nevoiaşi. Eu am acasă pământ bun, ape limpezi, am şi păduri. Iarna însă-i cam lungă la mine în ţinut, aproape trei luni pe an. Ca să lucrez bine, aş avea nevoie de o pereche de încălţări. Sunt desculţ şi mi-e frig. Doar atât îţi cer".

Doamna Uniune Europeană a glăsuit: "Omule, eşti desculţ şi te înţeleg. Dar tot ce-ţi pot oferi este o bască. Una nouă şi de calitate europeană - Armani. Ţine de frig, de ploaie." Omul a luat basca, a oftat dezamăgit, a mulţumit şi a facut calea-ntoarsă, spunându-şi: "Totuşi e o doamnă buna. Putea să nu-mi dea nimic".

Iarna a trecut cu chiu cu vai şi în afara unui deget de la picior, numai unul, degerat şi amputat, omul n-a avut de suferit. A urmat primăvara, vara şi toamna, iar ţăranul şi-a amintit de doamna cea darnică, pornind iar spre ea, să-şi încerce norocul.

Dinaintea acesteia şi-a băut cu poftă paharul de Coca-Cola, ba a mai şi cerut unul, căci începuse să-i placă, dar de întors s-a întors tot cu o bască.

Totuşi nu s-a dat bătut. An după an a străbătut calea, plin de speranţă, primind cu politeţe ştiutul dar. Până într-o iarnă, când zăpezile si gerurile au fost mai amarnice ca niciodată. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat şi doctorul a trebuit să i le amputeze, spre a-i salva viaţa.
Purtat pe braţe de vecini, omul a bătut la poarta Doamnei Uniuni care, iute, şi-a dat seama de trebuinţe, făcându-i cadou un cărucior de invalid, nou şi strălucitor, cu douăzeci de viteze, GPS şi telecomandă.

Omul a mulţumit şi, întorcându-se în satul său cu maşinăria cea arătoasă, a stârnit invidii nemaiîntâlnite până atunci. Într-o noapte a fost chiar călcat de hoţi. Aceştia nu găsiseră mare lucru, dar plecaseră cu saci întregi de băşti Armani. Aşezat comod în căruciorul său silenţios, s-a înfăţişat Doamnei Uniuni şi i-a spus: "Mărită Doamnă, m-au călcat hoţii şi acum, la căderea zăpezii, sunt cu capul descoperit. Fii bună şi dă-mi o bască, fiindcă ştiu că ai şi poţi".

Doamna l-a măsurat din cap până la brâu şi, gânditoare, i-a spus: "Bade dragă, eu te înţeleg. Dar tot ce-ţi pot dărui acum este o pereche de încălţări. A propos, aşa cum te văd, cred că nu poţi munci. Nu-mi vinzi mie pământul dumitale? Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună bască."



Eu vs. Credinţa
     media: 5.00 din 2 voturi

16.01.07
23:10

„Cei buni sunt cei cărora Dumnezeu le va schimba faptele rele în fapte bune, căci Dumnezeu este Iertător, Milostiv. (...) Şi mai rămân doar credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Dacă citatul v-a dus cu gândul la Biblia creştină, nu sunteţi departe de adevăr, el având într-adevăr un corespondent acolo. Citatul aparţine însă Coranului, cartea ce sintetizează legea divină a religiei islamice, cuvântul lui Allah relevat prin Mohamed. Departe de mine gândul de a insinua pasaje sau dogme supuse plagiatului, dar cred că merităm să ştim cât de mult semănăm în credinţă cu cei pe care am ales să-i blamăm în fiecare buletin de ştiri sau la fiecare bere. Am ales să credem orbeşte pe cei care ne-au inoculat ideea că islamul înseamnă ură şi război.

Mai mult decât atât, dogma care stă la baza islamismului este comună cu cea a creştinismului. Cu interpretările şi nuanţele de rigoare, cu toţii ne supunem eticii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Valoarea etică supremă pentru un islamist este asumarea responsabilităţii faţă de Allah şi faţă de semeni. Fie că-i spunem dragoste sau responsabilitate, ideea dăruirii totale celuilalt presupune aceeaşi dorinţă de uniune cu un dumnezeu prin iubirea de oameni.

Smerenia, un alt element comun, nu este, la o privire mai atentă, decât o consecinţă a faptului că trăim în epoca religiilor adoptate de sclavi şi create pentru a-i ţine în frâu pe cei mulţi dar utili. Şi se pare că funcţionează încă.

Creştini sau mahomedani, trăim cu toţii sub auspiciul preştiinţei divine. Zeul suprem îi indică omului calea, dar nu i-o impune, ştiind totuşi dinainte ce alegere va face individul. Admiţând erorile timpului, trebuie să ştim că introducerea conceptului de liber arbitru dăruit omului de către dumnezeul său este un merit al teoreticienilor creştini timpurii. În absenţa conceptului de liber arbitru, acceptând deci determinismul divin în forma sa absolută, omul ar fi absolvit de orice responsabilitate. Ce sens ar mai avea îndemnul la respectarea normelor morale dacă un dumnezeu ne-ar scrie dinainte destinul? Nu ar fi absurde orice pedepse pentru păcate pe care nu noi am ales să le facem? Sau Dumnezeu ar da verdicte pentru propriile sale decizii? Şi nu ar fi atunci chiar Dumnezeu sursa răului?

Când omul a început să-şi pună astfel de întrebări, mai marii dogmei au decis că Dumnezeu trebuie sa-i fi lăsat omului libertatea de a-şi trăi viaţa deliberând (prin intelect) şi hotărând (prin voinţă). Supusul devine astfel responsabil, în ambele religii, de calea aleasă: dacă urmează porunca divină, are un merit pentru că putea să nu o facă, aşa că va fi răsplătit cu viaţa veşnică; dacă nu o urmează, e vinovat pentru că trebuia să o urmeze, aşa că va fi pedepsit. Pentru aproape trei miliarde de oameni, teama de pedeapsa eternă asupra sufletului este motorul fiecărei zile.

Deci credem sau ne temem? Pentru ce ne rugăm şi pentru ce sperăm? Caritatea şi bunătatea sunt acte de voinţă sau de frica iadului? Adulterul, blasfemia, hoţia sau crima sunt acte interzise de morală, de raţiune, de lege sau de însuşi dumnezeul în care credem? Şi oare ce putem spune despre intelectul nostru dacă atâţia oameni încă mai cred orbeşte într-o religie măsluită acum mii de ani, cu percepte valabile epocilor sclavagiste şi cu vorbitori care predică ura prin cuvinte de dragoste? Cum se pot ucide între ele două lumi care cred în aceleaşi lucruri dar care nu au timp să se cunoască şi să se înţeleagă?

Creştinii cred că sunt naţia aleasă, care a înţeles mesajul lui Dumnezeu prin credinţă şi dragoste. Musulmanii cred că sunt poporul ales pentru că au decriptat mesajul lui Allah, prin bunătate, obedienţă şi dragoste necondiţionată. Cu toţii şi-au trasat, ca îndatorire morală, să predice păgânilor credinţa lor. Creştinii s-au ascuns în spatele cruciadelor pentru a distruge civilizaţii pe care astăzi nu le mai putem cunoaşte. Ce s-a întâmplat cu egiptenii, cu persanii, cu toţi cei care au fost prea învăţaţi şi nobili ca să poată supravieţui gloatelor de sclavi care s-au răsculat nici ei nu mai ştiu în numele cui? Iar acum asistăm neputincioşi la blasfemierea Jihadului. Războiul sfânt al islamului înseamnă, în teorie, educarea păgânilor în spiritul valorilor mahomedane. Da, l-am reinterpretat şi pe el, şi da, ucidem civilizaţii pe care nu le înţelegem.

Ce putem spune despre natura umană dacă suntem în stare, încă, să transformăm ignoranţa în ură? Şi cine suntem noi să judecăm care este religia care ne dă dreptul de a fi superiori? „Dragostea îndelung rabdă; dragostea e binevoitoare; dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.” Să ucidem, deci, în numele ei!



MI-E SILA
     media: 5.00 din 2 voturi

11.01.07
17:55

„Mi-e silă. Sunt român

şi-mi vine să vomit pe Mioriţa

şi să plec.”

Da, mi-e silă de maneaua asta de ţară în care m-a scuipat maică-mea, mi-e silă de poporul ăsta de căcat şi de toate circăresele care l-au născocit. Mi s-a făcut acru de ghiulane şi floace soioase, de parizer şi chiloţi tetra, de covoare persane şi mai ales de celulare răstignite peste toţi ghiftuţii.

Cât de idioată să fie o lume întreagă care să nu se învârtă decât în jurul pieselor lui Moga? Cât de scârbă să ne fie de fiecare dată când ni se lipeşte curul de aceeaşi banchetă de rapid clasa a II-a, care să ne ducă în rapănul ăla de Bucureşti sau în chestia aia numită parcă tot în scârbă şi staţiune şi Mamaia? Cât de jenantă să fie pizza aia îndoită cu amidoane pe care o lingem ca nehaliţii de fiecare dată când trebuie să ne spargem în figuri? Cât de silă să-mi fie de ţara care scandează numele unui gogoman cocoţat în sula Cotroceniului, acelaşi ins care acum doi ani incă nu aflase cine e Cărtărescu, acelaşi derbedeu căruia îi era ruşine să-şi extirpe tumorile altundeva in afară de Viena, de teamă să nu se afle?

Încă o dată, mi-e nespus de silă când văd miile de geamuri cu inimioare asmuţitoare de euroi, şterse graţios de toate ştoarfele care au terminat ASE-ul şi Dreptul şi înca mai trăiesc cu tăticul. Mi-e greaţă de toţi rataţii de la ghişeuri, plătiţi din banii mei să-şi bată joc de mama mea, de toţi profesoraşii de duzină, plătiţi din banii mei să-şi bată joc de fratele meu, de toţi medicii incompetenţi, plătiţi din banii mei ca să mă omoare. Ah, mi-e scârbă de România ca de sudoare!

Nu mai ştim cum să pupăm în dos cu mai mult spor pe toţi inculţii parveniţi, rataţii care mi-au făcut ţara pocnitoare, stricaţii care n-au auzit de J.S.Mill dar îl comentează pe Coelho. Nu mai avem olimpice decât la dat din cur. Nu mai facem dragoste decât în rate. Nu mai suntem români decât din patru în patru ani, când se schimbă toate flegmele din albastre în portocalii, respectiv pe invers.

De v-aţi curăţa cu toţi, să ne lăsaţi şi pe noi să ne citim cărţile şi să ne bem vinul pe terase dragi, să ne iubim şi să cântăm şi să mai ţinem minte cine e Cioran. Să mai ardem şi să mai fim... Ţară de tâmpiţi...



Confesiuni
     media: 5.00 din 3 voturi

09.01.07
18:58

Până să capăt buna inspiraţie să mai şi respir, mi-am mâncat 15 ani din viaţă pe sistem pesede, în micul meu oraş care altceva nu prea ştie. M-am dat cu capul de toţi pereţii, am crezut că mi-e bine şi am crezut că fac bine. Dar am avut şi norocul s-o las naibii în urmă.

Suntem, chiar dacă ne e greu să recunoaştem, un oraş de sclavi. Le bem vodca şi sucul, le mâncăm pâinea, le vizităm crâşmele, le râvnim banii, le învăţăm în şcoli, le călcăm pe străzi şi, da, cred că respirăm şi aer de-al lor. Îi vedem superiori şi rasaţi, dar îi detestăm numai pentru că nu-i înţelegem şi pentru că au mai mult decât credem că am putea noi, muritorii de rând, avea.

Mă gândeam deunăzi că pot număra pe degetele de la o mână personajele care să nu trăiască pentru ei. Pentru oligarhia cu trei trandafiri în frunte. Bine, cred ca e un alt fel de a „aparţine”, de a primi laude şi reproşuri pe bani şi cât de poate de legal, pentru a împărţi funcţii şi contracte după un algoritm recunoscut de tot clanul şi, poate, de a simţi că eşti parte dintr-o clasă superioară. A porcilor care sunt mai egali decât celelalte animale.

Cum tocmai eu am slugărit oamenilor care îţi zâmbesc călcându-te în picioare? Nici nu mai ştiu ce-mi doream, nici nu mai contează că ei încă se mănâncă de vii. Cert e că am ieşit întreaga din orăşelul meu drăguţ, că încă mai cred în prieteni şi în mine, dar încă mai port cicatricile slugărniciei pe care mi-a injectat-o sistemul social-democrat. De altfel, mă mai amuz şi eu cât pot pe seama caraghioşilor care îmi conduc acum tărişoara, adunându-mi forţele şi cumpărându-mi şi eu chiloţei roşii, ca să pot lupta, încă o dată, cu oligarhii şi lighioanele lor, cu mogulii şi ciocoii care mă vor lovi din nou şi din nou şi din nou...




Skinny sucks!
     media: 0.00 din 0 voturi

20.12.06
01:20

S-au stârnit fashion designerii italieni cum că, dintr-o dată, modelele de podium sunt prea slabe, feţişoarele lor photoshopate de pe coperte instigă la anorexie şi, poate cel mai important, hainele lor designuite cu atâta migală arată pe fete mai rău decât pe cuier. Ce e şi mai frumos e că Giorgio Armani a anunţat, recent, că va exclude toate modelele de talie 0 din evenimentele şi lansările sale (adică exact cele pe care le vedem la toate prezentările de modă).Pe de altă parte, săptămâna modei de la Londra şi asociaţia designerilor australieni au declarat că susţin tocmai modelele acelea slăbănoage, ca fiind un stindard şi un statut la care creaţiile şi clientele lor ar trebui să tindă.

Cum e mai bine? Ce ne dorim de la femeile care ne prezintă creaţiile vestimentare? Şi, extrapolând, care e idealul feminin la care tindem?

Cum să fii pro? Cum să fii contra? Nici mie parcă nu-mi mai place, de la o vreme, să văd scobitorile acelea pe catwalk. Mă complexează şi mă enervează, cal puţin prin prisma faptului că au ceva ce nu voi putea niciodată să am: vreo 25 cm în plus. Dar parcă nici grăsuţe nu mi-ar plăcea să văd de-acum pe Ftv, comparaţia între mine şi ele având atunci sens. Şi, ca femeie, poate că aş pierde şi ultima boare de exotism la care mai pot spera.

Ca cireaşă pe tort, ultimul show al prea-ţicnitului Jean-Paul Gaultier a râs în faţă slăbănoagelor şi controversei cu pricina. Gaultier a urcat pe scenă un model obez, pardon plus-sized, o doamnă simpatică şi... uriaşă prezentând o rochiţică foarte dezgolitoare şi ceva care semăna cu port-jartierele. Frumos.

Până la urmă, iniţiativele designerilor şi a starurilor care militează pentru interzicerea modelelor skinny din prezentări sunt motivate de creşterea alarmantă a numărului de cazuri de bulimie, anorexie şi alte afecţiuni psiho-depresive asociate în rândul domnişoarelor psionate de modă. Unii spun că designerii ar fi responabili de moda care li se impune tinerilor. Alţii susţin că moda e doar o reprezentare fidelă a ceea ce se întâmplă în societate, nefiind o cauză ci un efect al nebuniei cu care se exagerează astăzi.

Un singur lucru îmi doresc şi eu din toată disputa asta: să se facă, dragii mei, şi pentru noi astea mai rotunde o pereche de pantaloni, în sfârşit, W32 L32. Sărut-mâna!



Vagonul restaurant
     media: 5.00 din 1 vot

18.12.06
19:20

Dacă n-aţi mers niciodată cu trenul, nu-mi puteţi înţelege frustrarea.

Prima oară când am mers cu un InterCity aveam vreo 16 ani. Din Roman înspre Bucureşti şi retur. Am băut cafele şi am mancat şniţele bune la vagonul lui restaurant, proaspăt şi îmbietor şi mi se părea atunci că e cel mai straşnic mod de a călători, de oriunde până oriunde. Mi s-a dovedit atunci că făcusem o descoperire revoliţionară, menită să mă salveze de la a mai împărţi trei metri cubi de aer stătut cu încă cinci intruşi (respectiv patru, întrucât chiar nu-mi amintesc să fi îndrăznit a merge vreodată neînsoţită).

Drumurile se îndeseau, cafeaua era din ce în ce mai bună. Până într-o zi, în chiar acea zi în care cucoana de la casa de bilete a Gării de Nord ne dăduse biletele şi la nefumători şi în colţuri diferite ale vagonului, ziua în care am constatat că vagonul restaurant lipsea. Tragedie!

Şi nici nu s-a mai întors. Am aflat, mai apoi, că dispăruse pentru totdeauna doar de pe rutele de Moldova. Pentru că moldoveanul nu dă bani pe berea lor, mănâncă parizerul pregătit cu grijă de acasă şi, dacă tot a plătit pentru loc, preferă să nu se dezlipeacsă de el. Toate celelalte rute au vagon restaurant la InterCity. Ba înspre Constanţa, Braşov şi Timişoara au şi pe Rapid. Înspre Moldova nu. Deloc. Moldoveanul crapă seminţe pe coridor şi bea din vinul cărat de la ţară. Moldova n-a putut să facă rentabil nici un amărât de vagon bar.

Aşa că nu eu sunt acidă, mizantropă şi superficială. Avem, prin excelenţă, un retard social şi n-ar mai trebui să ne revolte remarcile zeflemitoare ale celor care ştiu la ce se foloseşte vagonul restaurant sau hârtia igienică.



La mulţi ani, şampanie şi cozonac
     media: 0.00 din 0 voturi

14.12.06
20:20


De Revelion am două posibilităţi: să merg la munte sau să rămân undeva la oraş. Dacă mă duc la munte, e bine. Dacă nu, am două posibilităţi: să chem nişte prieteni sau să nu-i chem. Dacă îi chem, e bine. Dacă nu, am două posibilităţi: să petrecem Revelionul în doi sau să vină prieteni neinvitaţi. Dacă nu vin, e bine. Dacă vin, am două posibilităţi: să găsim un loc în Bucureşti sau să găsim un loc în Roman. Dacă stăm în Bucureşti, e bine. Dacă nu, am două posibilităţi: să stăm ca familiştii cuminţi acasă sau să mergem de nebuni undeva. Dacă stăm acasă, e bine. Dacă nu, am două posibilităţi: să petrec în stradă sau să bem şi să mâncăm într-un mod organizat. Dacă ajungem în faţa Primăriei, e bine. Am auzit că anul trecut a fost cu cântec. Dacă nu, am mai multe posibilităţi: la Hotel (acolo în fiecare an e Revelionul de fiţe), la Hanu Ancuţei (dacă luăm şi ceva părinţi cu noi), la Hera (dacă nu se contramandează ca anii trecuţi), la Mariko (sigur se întâmplă ceva acolo, la felul cum au prins la popor în ultima vreme), la Inter (dacă avem codiţă vreun frăţior de liceu) sau la Mall (că nici nu s-a uscat bine vopseaua pe el şi deja e cool să mişuni prin el... şi cine ştie ce nebunie o mai ieşi acolo).

De Crăciun ştiu sigur: vin acasă. Acasă la mine şi la noi toţi. Acasă, unde cozonacul e frământat de o mână de mamă, porcul se pârleşte cu paie şi colindătorii încă mai merg din uşă în uşă. Acasă, unde miroase a familie mare şi unde Moş Crăciun vine negreşit!






(...pentru ca m-a inspirat Andressa)






Termeni si Conditii de Utilizare