Primavara la Roman
     media: 5.00 din 3 voturi

04.05.07
19:19
După-atâta frig şi ceaţă,/Iar se-arată soarele./De-acum nu ne mai îngheaţă/Nasul şi picioarele.

Primăvara nu vine mai târziu la Roman decât în alte părţi ale ţării. Aici însă îşi face apariţia atât de brusc şi de frumos încât prima zi de primăvară e în fiecare an ca o strălucire nouă şi neaşteptată. Zâmbim şi mergem mai agale, ca să nu pierdem nici o rază caldă, parcă acum vedem toţi caişii sau cireşii proaspăt înfloriţi, parcă banca (asa cum numim cu toţii BCRul) străluceşte mai sprinten şi fiecare vitrină parcă arată soare, nu branduri.

Pe trotuar, alături saltă/Două fete vesele.../Zău că-mi vine să-mi las baltă/Toate interesele.

Se merge mai mult prin centru sau prin groapă. Nu de puţine ori am întâlnit cunoscuţi care ocoleau, pe o rută astfel ceva mai lungă, doar ca să meargă pe la soare. A merge pe la soare sună atât de poetic. E ca o vizită pe care o aştepţi un an, ca o nouă explorare a aceluiaşi oraş dar înviorat şi vesel. Când miroase a primăvară, Romanul e exagerat de frumos.

E primăvară, iarăşi primăvară/Pe fiecare margini de făgaş./Îşi scot strămoşii degetele-afară/De ghiocei, de crini, de toporaşi...

Poate, prin alte părţi, oamenii aleg să-şi petreacă după-amiezele în parc atunci când soarele arde a primăvară. Nu şi în Roman. Băncile din parc sunt rezervate verii, acum se plimbă agale şi se vorbeşte calm, cu ochii mijiţi în lumina aceasta înmiresmată şi cu trupul cât mai înalt, cât să ni se joace soarele în păr. După toată povestea înnorată pe care am trăit-o în ultimele luni, acum ne încălzim mai adesea pe la statuie, în părculeţul din faţa primăriei, noi şi mulţi pici bucuroşi de haine puţine şi toate buburuzele pe care le întâlnim.

Primăvară, primăvară/ Mi-aminteşti a câta oară/ De lumina dragostei dintâi...


De ce nu mai scrie un blogger când nu mai scrie?
     media: 1.00 din 1 vot

17.04.07
21:06
Pentru că nu are timp?
Pentru că nu mai ştie ce?
Pentru că s-a trezit cu spatele la tastatură?
Pentru că nu i se mai pare destul de cool?
Pentru că trebuie să aducă şi el o pâine în casă?
Pentru că are cititori fie puţini, fie dezinteresaţi?
Pentru că nimeni nu comentează la rahaturile pe care le scrie?
Pentru că s-a plictisit şi de blog şi de gândurile lui?
şi aşa mai departe...

sau pur şi simplu
Pentru că a venit mama mare în vizită o săptămână şi n-a putut s-o lase bezmetică prin Bucureşti în timp ce el se învrednicea cu nimicuri la calculator?
Pentru că bărbatul e o săptămână în concediu şi consoarta nu mai apucă să pună şi ea mâna pe tastatură?
Pentru că, în plus, laptopul cel pricăjit TOT nu e funcţional?
Pentru că testează noi reţete de şniţele şi ciuperci cu smântână?
Pentru că scrie mult mult şi încă nu pune lucrurile acelea noi pe blog?
Pentru că îi place din ce în ce mai mult să scrie cu miile de pixuri neîncepute pe coli moi de hârtie?
Pentru că durează destul de mult să frunzăreşti din foi pentru blog?
Pentru că încă nu a slăbit destul?

sau poate pentru că, deşi e o bucăţică de femeie, i se întâmplă toate cele din a doua coloana... simultan...


Ce mai aflu despre oraşul meu
     media: 0.00 din 0 voturi

12.04.07
10:49

Într-una din nopţile trecute, pe când nici eu nu puteam dormi şi nici vecinii nu mai terminau de batut carne pentru şniţele, zappuiam fără o ţintă anume prin toate cele 65 de programe pe care mi le permite cablul tv. Nimic surprinzător. Dar ceva mi-a atras atenţia şi mi-a făcut inima să tresară un pic. Pe TVR1 se vorbea despre Roman.

Într-adevăr, emisiunea cu pricina era Viaţa Satului. Şi nu se vorbea despre Romanul în ansamblu ci despre Suinprod, dar destul pentru mine cât să-mi capteze interesul, mândră deci de lucrurile măreţe care se spuneau acolo.

Se pare că Romanul revoluţionează industria creşterii porcinelor, Suinprod fiind un pionier al domeniului. Anul acesta, la IndAgra, Suinprod a impresionat vizitatorii şi participanţii cu exemplarele rare şi bine crescute ale rasei Mangaliţa cu blană, nişte porci atât de simpatici încât nu mi-am putut abţine un zâmbet şi un woogi-woogi-woo de rigoare. Mangaliţa păroasă a dispărut, în perioada comunistă, din ferme, deşi oferă o carne superioară calitativ. Şi Suinprod îşi propunea să salveze patrimoniul genetic al Mangaliţei, rasă din care deţine deja o sută de exemplare pure. Se pare că rasa aceasta dă una din cele mai sănătoase cărnuri roşii, cu un conţinut scăzut în colesterol, carne care se vinde la preţuri de lux pe pieţele deja europene.

Ce am mai aflat interesant? Tot felul de lucruri pe care Kosarom (grupul de firme din care face parte şi Suinprod) le-a derulat în cadrul programului acela Sapard pentru finanţare în agroindustrie. Spuneam mai devreme de pionierat, ca să ajung la faptul că ei au consiliat şi implementat, împreună cu mici fermieri, proiecte pentru primele ferme de creştere a porcinelor complet automatizate. M-a uimit cât de curat şi exact era totul în respectivele imagini, iar domnul din fermă povestea chiar că porcul e unul din cele mai curate animale, dacă are şansa să aibă mediul corespunzător.

Frumos reportaj, mi-am zis, şi frumos mai vorbeau despre oameni din oraşul meu. Am adormit, într-un final, cu imaginea porcilor acelora graşi şi roz în minte. Şi gândindu-mă cum ar arăta o ceafă de Mangaliţă păroasă la grătar... Mmm...



ghid nesimtit
     media: 0.00 din 0 voturi

07.04.07
02:05
Am facut astazi, din nou, drumul acela palid si totusi plin de sictir la care ma supun benevol cel putin in preajma sarbatorilor: 5 ore de la Bucuresti la Roman. Ca in ultimele cateva editii ale periplului cu rapciuga CFR-ului, am ales sa zac intepenita in scaunul acela soios pana cand amortesc din toti rarunchii, asta in timp ce ascult ceva cat mai cheerful (de data asta Mika) si citesc ceva cat mai usurel si aducator de zambareala. De data asta Ghidul Nesimtitului. Radu Paraschivescu.

Despre Ghidul Nesimtitului auzisem multe, citisem cateva citate arucate pe net sau in timp ce am luat-o in mana in Diverta, insa chiar n-am fost tentata s-o citesc si cu atat mai putin s-o cumpar. Ceva din rubricile domnului Paraschivescu nu-mi inspira scoaterea portofelului pentru cartea asta, cu atat mai mult cu cat ceea ce ajunge best seller in Bucurestiul ultimilor 2-3 ani e de cele mai multe ori o lectura destul de crispanta. Nici nu vreau sa va mai povestesc de experientele cu De ce iubim femeile, Codul lui DaVinci, 11 minute sau aia cu innebunita dupa cumparaturi. They just give me the creeps...

Revin la nesimtit. Faptul ca nu-mi place cum si cat e scrisa, asta e mai putin important. Tine de gusturi, de ochelari si de fumuri. Poate. Dar n-am putut sa nu mustacesc de fiecare data cand gaseam inca si inca o eroare. Ca sa fiu mai explicita, eram deci invitata sa inteleg curriculumul unui ghiolban, si asta in cuvinte cat mai pompoase si lipsite de orice haz. Dar de ce atatea erori, atat de semantica, de typo cat mai ales de detalii pe care autorul nu le stapaneste dar le prezinta ca adevaruri general valabile. Daca ati citit doua pagini din lectura asta usurica, va rog sa ma contraziceti. Va rog.

De pilda: cum ar putea nesimtitul sa s scarpine cu metacarpianul in ureche? Fie e atat de nesimtit incat sa-i incapa intreg pumnul strans adanc in pavilion, fie un nesimtit de accident l-a lasat pe nesimtitul in cauza fara degete si tot soiul de muschiuleti lombricali si tenarieni. De pilda: cum ar putea nesimtitul sa-si relaxeze tarsienele dand din degetele de la picior? A se observa ca incerc sa dau numai exemplele strict medicale, ca sa nu mi se impute cine stie ce ...

Noi sa fim sanatosi... si dragele noastre lecturi de duzina pe langa noi...


ce mai scriam acum 8 ani
     media: 5.00 din 1 vot

30.03.07
19:39
ia te uită cum vedeam eu care-i povestea pe la 15 ani... da, e tot din volumul Macii Zăpezii, din 2003...



test de mistificare

se moare azi din ce în ce mai adânc
totul individual
singurătate muşcând singură din oameni
rămâne doar ca lege datoria de a fi împreună
de sfâşierile timpurilor
două făpturi alegându-se fărădelege
însă
inerţia gestului carnal
subconştient
întru sine se alege treptat
după cazne şi rătăciri şi moarte multă moarte
verb răstignit
iubesc
plecăciune şi vise tăiate din vis
trupuri chinuind suflete
storcându-le cuvinte greşite
se moare în plăceri autoritare
se plânge greu
nimeni învăţând suflete să zboare
zare necurmată
începuturi şi sfârşituri fugărindu-se printre oameni
îndrăgostiţi cerşetori
migratori de simţăminte
reduşi de la stea la sămânţă
moartea e leac pentru viaţă fără iubire
viaţa e leac pentru iubire fără moarte
trupul Lui prea bolnav
puterea nu mai e putere ci foame
trupul Ei nu-i mai stăpâneşte sorocul
întregul e o luptă cu forfota dintre oameni
eu mă întreb totuşi care-i povestea


Mit cu înec
     media: 0.00 din 0 voturi

28.03.07
14:43

mitul care urmează e o transpunere dintr-un poem pe care l-am scris prin 2002... a apărut şi în volumul Macii Zăpezii din 2003, ca versuri... şi mă gândeam de ceva vreme să-l pun şi aici, ca răspuns la întrebarea Gramos de aici... uite asta cred eu că spune pescăruşul... şi uite, eu cred că pescăruşii au ochi de om...




Mit cu înec


Pescăruşii îşi ciopliseră case în oameni... Crăpau ferestre cu scâncet şi jale de moarte, îşi împodobeau pereţii cu pene rumene, morfolite-n soare, şi îşi căutau mamele apoi, pe după valuri grase, pe după nori spintecaţi de amurgiri, pe după toate câte îi plâng anume...

Era multă noapte şi pe-atunci... Marea lor – tot strâmtă, şi marea asta oua tot un soare, pentru ei, tot un cer le întindea sub picioare şi dumnezeu tot printre ei foia...

Oamenii, găunoşi ca-ntotdeauna, îşi purtau pe-atunci scorburile cu folos... Adăposteau sfintele păsări în miezul iernii, ca pe-o răsplată, sau adând între glezne mute şi calde şi oarbe...

Pescăruşii mei aveau pe-atunci aripi de îngeri şi ochi umezi de îngeri şi, mai presus, glasuri ca mierea, de îngeri... Zei pe lume, pescăruşii se mlădiau pe Calea Laptelui, privind cu dor din poarta raiului în nesfârşit... Şi oasele lor nu puteau pricepe moartea... Nu puteau pricepe dacă Soarele sau Iadul luminează mai tare...

Aşa că, într-o zi, pescăruşii i-au ţesut pe oameni la loc, lăsându-i goi de scorburi, de visuri şi de crâmpeie însemnate din suflet, şi au pornit, îmbrăţişaţi, spre vederea nevăzutului, spre ştirea neştiutului, spre nesfârşit... Glasuri încălzeau albastrul dimprejur, iar ochii nerozi iscodeau mai iute decât scrutau trupurile...

Numai aripi moi, împreunate, săltau să-i suie dincolo de dumnezei, până la soarele cel mare... Şi acolo să-l apuce pe Soare de-un picior şi să privească de-acolo-n jos, spre iad... Dacă s-o vedea iadul lucitor şi greu, atunci, ce-i drept, e mai straşnic decât soarele; iar dacă nu s-o vedea iadul deloc, atunci, să-i ierte dumnezeu, iadul e în soare, nu?

Aşa cântau şi se minunau pescăruşii mei, când trecură de gleznele lui dumnezeu... care îi văzuse şi-i adulmeca, grăbit să nu-i plesnească prea amarnic şi nedemn de un zeu... Ei muşcau deja din timp, se rătăciseră deja printre degetele lui...

Şi blând, demiurgul le-a menit o veşnicie nici crudă, nici slută... dar mustind a suspin... Marea nu mai e a lor... Erau de-acum supuşi de valuri, de stânci, de nori şi de abisuri... Supuşi de om... Iar ochii lor nestemaţi, cuprinzând între ei un dor şi-o zare, erau parcă şi mai umezi... Ochi de om...

Plângeau rude, plângeau seminţii şi ore şi câmpuri, plângea şi dumnezeu de dragul lor... Doar taina nu le-o putuse lua, dar nici măcar pescăruşii nu au voie să se spânzure de-un picior de soare...

Iar glasurile... Ah, glasurile pescăruşilor sunt, până astăzi, numai ţipăt de corvoadă... Sânge nebun... Să-ţi porţi cântul spart asupra scoicilor, asupra largului de scuipă valuri, în aspru ison cu ele, cerşind suflete de om...

Iar când, cu ţipete de diavoli, vor fi ademenit înspre adâncuri destule fiare cu scorburi, poate atunci pescăruşii mei vor îmbrăca înapoi straiele de îngeri care li se cuvin...



Roman cel Bătrân
     media: 0.00 din 0 voturi

19.03.07
21:07

Fie că recunoaştem sau nu, Romanul nu mai este un orăşel monoton sau retrograd. Lucrurile se întâmplă acolo după aceeaşi schemă logică a globalizării şi a reinventării valorilor.

Nu mai departe de 2006 am asistat la revoluţia conceptului de magazin, fie că a fost vorba de un shop de look, fie că e un mall după ultimele standarde. În acelaşi spirit, avem acum alternativa unei policlinici private, avem opţiuni valide în privinţa cluburilor în care să ne putem petrece o seară, avem concurenţă pe piaţa providerilor de internet şi ridicăm constant nivelul nişei de concept şi planning în publicitate. Lista merită, însă, continuată de voi...

Dacă ne-am dori un pas în plus, cine ne-ar putea opri? Cine decide monopolul pe anumite paliere sociale sau de business? Cine decide cum putem sparge barierele fără ca acestea să ni se năruie împotriva curentului?

Umilul meu răspuns la dilema blocadei din diverse domenii nu e decât cultivarea şi păstrarea valorilor umane, a minţilor proaspete şi pline de potenţial, pe care Romanul nu ştie încă să le aducă acasă. Unde e motivaţia financiară, morală, carieristică şi personală pentru întoarcerea în Roman a unui tânăr licenţiat, vizionar, plin de proiecte şi cu o experienţă deja strânsă în metropola care l-a şcolit? Unde mai e locul pentru o afacere proaspătă, atunci când Romanul s-a împărţit deja cu mult timp înainte?

Recunosc şi mă mândresc cu nivelul intelectual, cultural, spiritual şi economic al oraşului meu. Sunt nespus de încântată să învăţ tot ce pot de la marii oameni ai Romanului. Dar, când generaţia părinţilor mei se va fi rătăcit în tumultul democratic al evoluţiei capitaliste, unde va fi atunci Romanul meu, cel ştirbit de multe din sclipirile generaţiei mele? Şi chiar după această pledoarie, de ce m-aş întoarce în Roman?



Mai bine golan decât activist, mai bine mort decât comunist... (sau Ce-am vrut si ce-am pierdut)
     media: 5.00 din 1 vot

15.03.07
00:19


Cine e duşmanul de fapt? Sunt foarte puţine drepturi în care mai credem, printre care libertatea de a ne plânge. Poate pentru că ne-a lipsit prea mult timp, poate pentru că încă nu ne-am prins ce să facem cu ea, dar ne agăţăm ca orbii de toată prostia pe care ştim să o debităm. Iar demonii cu care ne luptăm sunt mai importanţi decât conştiinţa.

Ce-am învăţat noi să spunem în ultimii 20 de ani? Cu ce ne lăudăm?

Am învăţat să înghiţim tot ceea ce orice şef ne impută. Am învăţat să fim sclavii propriilor noastre colivii, păzite cu sfinţenie de acei oameni pe care ne promisesem că-i vom înlătura. Suntem încorsetaţi de nişte superiori frustraţi, de o societate pe care nu o înţelegem dar o îmbrăţişăm, de viaţa pe care spuneam că n-o s-o cunoaştem niciodată în această formă frustă a ei.

Cine ne îngrădeşte? Cine ne forţează să acceptăm remuneraţii de mizerie şi, ce e şi mai grav, cine ne obligă să trăim toate porcăriile pământului? De ce?

Ce am învăţat noi să înghiţim în ultimii 20 de ani? De ce ne temem?

Mogulii aceştia care au vieţile noastre în stăpânire sunt ei oare responsabili de situaţia umilă în care ne aflăm? Le-am dat de bunăvoie frâiele sau le-au câştigat asuprindu-ne? Cine înăbuşă revoltele spirituale şi cine ţine talpa aceasta asupra gâtului omului de bine? Ce mai înseamnă astăzi libertatea la care visam şi pentru care s-a murit? Ce e stratificarea socială şi cum am ajuns să o trăim fără s-o înţelegem? Ce mai înseamnă democraţia, mai mult decât un cuvânt cu sonoritate ciudată pentru cartea de istorie?

Mai bine golan decât activist, mai bine mort decât comunist... ?


Atenţie, vreau o atenţie!
     media: 0.00 din 0 voturi

13.03.07
19:41
Fă-te om/ fă-te om/ alungă gândul necinstit./ Nu uita, eu veghez/ şi nu te iert când ai greşit. E de acum 25 de ani. Fii drept! Învaţă să refuzi! E de azi. Nu ştiu care din jingle-uri e mai eficient, dar românul încă dă şi ia şpagă.

Nu putem minţi că nu am dat şi nu am luat niciodată. Nu spunem că e rău, nu spunem că e bine. Dar ştim că românul e neam peşcheşist. Şi nu se poate dezvăţa. De ani buni căutăm motivele pentru care ne simţim moral responsabili şi chiar obligaţi să oferim o atenţie. Nu de multe ori, cel care refuză ajunge să fie privit ca un paria, pentru că nu participă la dansul naţional. Şi, fără excepţie, pretindem şi ni se pretinde un altfel de comportament după plasarea atenţiei. Trebuie să fim mai serviabili, mai inimoşi, mai apropiaţi, mai săritori. Neapărat mai zâmbăreţi.

Obsevăm că refuzăm cu obstinaţie să-i spunem şpagă, mită plocon sau orice alt termen cu o conotaţie peiorativă. A da CEVA înseamnă atenţie, cadou, a nu merge cu mâna goală.

Stabilim parcă o relaţie cordială cu celălalt, ducându-i sau primind floarea, ca o gazdă primitoare. Sau sticla de vin, după caz. Şi cum omul se obişnuieşte foarte repede cu binele, e greu să nu pretinzi atenţia ca pe un fapt, o etapă imperios necesară în fluxul cotidian. A-l fenta pe cel care prestează e ca şi cum nu te-ai spăla pe dinţi. Nu ştie toată lumea, dar gura sigur îţi miroase.

Merităm oare să condiţionăm procesele sociale în felul acesta? Şi, oricât de mult am protesta, putem oare să ne dezbărăm de viciul datului şi luatului de cafele? Aştept o ciocolată pe adresa redacţiei...


ce mai scriu doftoriceşte
     media: 0.00 din 0 voturi

28.02.07
10:02

Pun laba pe tărâmurile roşii,

copiii mei vor avea ce să îmbuce

La frizerie, naşa spurca un spânzurat. Cu nimic mai prejos, mă pregăteam să lăţesc zigomatocul unei strâmbe. Mă apropiasem deja de chiştoc, tocmai când îmi trimisese Ciumă pe una din blondele lui găunoase de la 5. Zis şi făcut, o chem pe nume şi îi amplasez kentanul sub mansardă. Tremură prelung. O să facă deci pui şi o să umple şi ea palierul ăsta obosit. Anamneze nu mai servesc din anul lui Copcă, aşa că o las lată, să se mângâie cu gelul meu pe simfiză şi să-mi soarbă fiecare tulei de mizantrop răpănos.

Se făcea, nene, că operam un pateu. Tot săpând, de sus în jos, după ce îi amplasasem un cur peste splină, îi mai căutam doar chinezul pescar, singurul pe care nu-l putuse degrada în labferment. Şi cum îi storceam eu acolo unghiurile şi scufiţa roşie... i-am rătăcit şi un metru de maţ, pe lângă compresa şi brancardierul de adineaori. Prost expresat, ludic şi prost. Deci complex. Deschid uns, cos uns. Mai scot, mai scot. O zi de om, plus sau minus. Dar mi-a murit abia acum.

Ce scârbă mi-e de mine, ca de sudoare. Au venit iar antigenii de la ştiri, gata să-mi ceară mie, tocmai mie, scuipaţi în malpraxis şi nici măcar ai mei. Trei. Una e ciunta lui Vodă, comatoasă din cretacic după o adormire nerumegată. A doua e moxa de pe etaj, care îşi descususe în sari ungherul pentru plicuit. Curat murdar. A treia e doar recuzata de la animare, dormită în lepră şi sculată cu un ftizic. Complexat şi plin de jale, mai trag un kentan lângă clanţa asta dintre mine şi cariile cu microfon. Până să plece, îi mai fumeg găunoasei despre hidrops şi porcării pe care nu le pricepe. Oricum nu te mai împuiezi, păpuşe, lua-ţi-aş kentanul la mână. La drept vorbind, prefer glumeţii fără emiţător. Au laba mai lungă şi mai lată. Să îmbucă şi gurile mele de acasă. Mă mai doare numai de episcopie.







Termeni si Conditii de Utilizare